Neagu Djuvara: „Ţăranul român nu se supăra dacă îl înjurai, dar se supăra dacă îl drăcuiai…”

În noiembrie 2012, fiind parte dintr-un proiect care susținea tradițiile și obicieiurile românești, am avut ocazia să îl intervievez pe dl Neagu Djuvara.

O întâlnire emoționantă pentru mine, unde dincolo de savoarea discuției cu acest domn absolut minunat, am descoperit o persoană extrem de vivace la cei 96 de ani ai săi!

Pentru că interviul nu mai este online, l-am căutat în arhiva personală și îl public astăzi pe blog!

PS – mulțumiri dl Dan Ioan Popp care m-a implicat în acest proiect, fără dumnealui acest interviu nu ar exista!

DSC06527

Prima întrebare pe care aş vrea să vi-o adresez are legătură cu copilăria dvs. Ce amintiri aveţi legate de obicieuri tradiţionale învăţate de la părinţi sau bunici?

Trebuie să zic că întorcandu-ma în ţară după 45 de ani de absenţă şi de vagabondaj prin lume – în toată Europa, în America şi 23 de ani în Africa, cu o viziune destul de cosmopolită a lucrurilor – am fost stupefiat să constat că aproape dispăruseră vechile datini pe care le pomenisem ca şi copil. De pildă, când eram între vârsta de 8 şi 12 ani, tocmai la vârsta când inteligenţa copilului înfloreşte (în fine, depinde de indivizi de altfel), ţin minte obiceiurile de la Crăciun şi An Nou care erau încă foarte autentice. Adică, copii din satele vecine cu Sinaia, unde eram, veneau înainte de Crăciun cu colinde, dar foarte, cum să spun… într-adevăr vedeai ca le gândesc, credeau în ele, nu era ceva fictiv cum se face acuma, kitsch sau chestii din astea. Erau în straile lor autentice ţărăneşti, cu căciula în cap. De remarcat, asta e observaţie cu totul neutră, s-a schimbat vremea, s-a schimbat clima. Iernile atuncea erau mult mai dure şi n-am să uit niciodată când eram copil la vârsta de 5-6 ani, ştiam că de 6 Decembrie, de Sf Nicolae, ningea. Ne repezeam dimineaţa când eram sculaţi devreme din pat la geam să vedem cum a nins, cum era zăpada în curte. Asta a dispărut complet, dar nu e vina nimănui, e un ciclu, nu ştiu care să fie cauza.

Nu se dădeau bani, se dădeau nişte fructe care nu erau obişnuite pentru la ţară, dădeai mandarină, portocală, smochine, toate astea care veneau de la oraş… Banane n-am cunoscut, să ştiţi un lucru, până când am plecat în străinătate la vârsta matură nu am mâncat. Nu cunoşteam nici banana, nici whiskeyul, adică lucruri care sunt acuma, cum să spun… lucruri cvasi-indispensabile… (râde copios). Dar, curmalele, smochinele, mandarine… Era un fel de bucurie… bucurie fizică să mănânci mandarine şi portocale, că tot anul nu mâncai, numai atunci veneau.

Şi pe urmă, copii aştia care veneau din satele din împrejurul Sinăii, sau chiar din Sinaia, de la periferie, erau destul de mulţi care erau încă la nivelul de ţărănime, ca să zic aşa. Veneau cu straile lor, ningea pe afară, cântau, noi ieşeam şi le dădeam toate aceste bunătăţi cumpărate bineînţeles din oraş. Era foarte autentic. M-am întors după 45 de ani în România, după toată perioada comunistă, nu am mai găsit nimic autentic. Iar ce vedeai la televiziune, ca dansuri româneşti sunt de o falsitate nemaipomenită. Şi culmea e că se continuă dupa 23 de ani, sau cât o fi… Aş fi crezut că sunt câţiva folclorişti care ar fi putut să influenţeze, dar nu au influenţat deloc politica obiceiului care s-a luat de tip sovietic. Adică, de pildă, la dansurile româneşti, toţi bărbaţii îmbrăcaţi la fel! Unde ai văzut asta când eram în copilăria mea şi vedeam adevărate hore româneşti. Erau toţi după regiune îmbrăcaţi într-un stil, dar fiecare îşi căuta o mică schimbare, cojocelul era altfel brodat, căciula o punea mai într-o parte. Pe când acum e exact modelul sovietic unde totul trebuie să fie la fel! Toate cizmele de aceeaşi culoare, toate cămăşile la fel… Este oribil! Un simţământ de neautenticitate. Atunci degeaba îmi cântă toate cântecele, toate dansurile… Mai e şi aicea o exagerare a tarafurilor acestora ţigăneşti care îşi închipuie că dacă îi dai din ce în ce mai repede, e din ce în ce mai autentic… Nu e! Dacă îmi trânteşti Ciocârlia la viteza de 100 km pe oră, nu mai este Ciocârlia, e nu ştiu ce… o zdrăngăneala… Cam aşa cu tradiţiile astea ale noastre, care am impresia că sunt complet date peste cap. Nu se mai porneşte de la inimă şi de la ce m-a învăţat tata şi bunica, e foarte trist.
Ce tip de mâncare tradiţională vă place să mâncaţi? Eu am să vă spun un lucru, care poate vă vexează ca român. Nu există bucătărie românească. Bucătăria românească este mămăliga cu oul cu brânza, cu smântână… Asta e bucătăria românească.

Când te gândeşti la primele documente pe care le avem asupra dacilor, Herodot spunea că geţii sunt galactofagi, adică mâncători de lapte şi tot ce se derivă din lapte: unt, brânză mai cu seamă. Românul, tradiţional era un mâncător destul de sobru, lucrurile le lua din pământ. Aveam, natural vorbind, nişte fructe foarte frumoase, deci fructe se mâncau. Zarzavaturile erau foarte limitate. Românul – băgaţi de seamă, asta este iarăşi un fenomen de subliniat- crede că îi pică mâinile dacă face zarzavat el însuşi. Zarzavatul îl făcea sârbul. Sârbul care, era de fapt bulgar. Zarzavatul la noi se făcea la ţară, dar nu exista grădinărie făcută de români. Am văzut la moşiile unor mătuşi ale mele. Nu exista gospodărie românească care să îşi facă zarzavat.
Pentru că stilul de viaţă sănătos este un subiect la modă, vreau să vă întreb care este secretul longevităţii dvs? Am citit undeva ca folosiţi o perie din păr de cal – este adevărat?

Se adresează doamnei din casă: „Madam Popescu, adă comedia cu care mă frecţionez eu pe spate, te rog… ”

DSC06546A

Uite, cu asta mă frecţionez dimineaţa şi seara. Îmi pun tot sângele în circulaţie. Dar să ştii că îmi face zgârieturi câteodată. De când am ieşit de la şcoală, de la vârsta de 17 ani, dimineaţa şi seara … socoteşte… sunt 80 de ani de când mă frecţionez cu chestia asta dimineaţa şi seara. Pune tot sângele în mişcare. Mă rog, esenţialul longevităţii îmi vine din moştenire probabil. Maică–mea a trăit până la 94 de ani, iar din partea tatei nu am cazuri de aşa mare longevitate. Tatăl meu, sărăcul a murit la 38 de ani, de gripa spaniolă, în ultimele zile ale războiului. Iar bunicul a trăit până la 80 de ani, dar din partea mamei au fost cazuri. Mama a avut trei surori, deci erau patru fete Grădişteanu, toate au depăşit 90 de ani. Bineînţeles că poţi să strici această longevitate moştenită, dacă nu o întreţii, ori eu am dus o viaţă foarte sănătoasă: sportiv, fără exces. Am făcut mult schi când eram tânăr. Şi schiul care se făcea pe vremea aceea, adică cu piei de focă te urcai trei ceasuri înainte să cobori… Am făcut cât am putut de mult ski în tinereţe.

Îmi aduc aminte că în momentul când am început să am un mic ban al meu, din ’36 încolo, îmi permiteam nu numai să merg de Crăciun, dar chiar luam o lună în februarie. Mergeam de la Paris în Austria, într-o staţie care pe vremea aceea era cea mai înaltă din Europa, la 2.100 m. Se chema Hochsölden. Nu exista niciun teleferic. Ca să ajungi la cele trei hoteluri care erau acolo sus pe munte, urcai pe jos, prin pădure din satul Sölden, care era la 1.350 m, până la 2.100 m. Atuncea, schiul era sportul unde mai întâi îţi încălzeai muşchii timp de două, trei ore şi pe urmă coborai într-o jumătate de ceas, în zapadă adâncă, cu o altă tehnică. Altfel de schi am făcut în tinereţea mea, dar care m-a călit. Acuma nu se mai face aşa ceva, acuma faci pe ceva bătătorit dinainte de o maşină. Bineînţeles, e altă tehnică, nu zic nu… foarte frumoasă la vedere, dar nu mai este schiul pe care l-am făcut eu…

Pe urmă, am făcut foarte multă călărie. Deja copil, la ţară, la una din mătuşile mele, venise un unchi al meu prin alianţă, care păstrase o iapă. O chema Turda, avea 20 de ani. Dar era foarte bine dresată. Am învăţat deci pe o iapă foarte bine dresată de un domn care fusese căpitan de cavalerie în timpul primului război mondial, unde s-au mai făcut nişte şarje de cavalerie împotriva mitralierelor, ultimele din istorie ca să zic aşa. Îmi plăcea deja călăria, şi când am putut eu să am moşioara mea, în Bărăganul Brăilei, am avut cai acolo. Chiar în timpul războiului când aveam permisiuni, mă duceam la ţară şi călăream pe caii mei.

Dupa aventuroasa mea existenţă, când am plecat în Africa, în 1961 aveam deja pasiunea pentru călărie. De aici păstrez amintiri extraordinare. O dată pe lună, îmi aduc aminte, făceam plimbarea de 12 noaptea. Când era lună plină, puteai să mergi. La început nu vezi prea bine şi faci numai pas. Până la un loc, la câţiva km, unde trimiteam dinainte cu un Land Rover pe nişte grăjdari de-ai noştri ca să facă foc, să pregătească nişte fripturi. Plecam aşa cam vreo 20 de cai şi întoarcerile le făceam la 12 noaptea, cu lună plină, când pământul ăla părea alb ca zăpada. Puteai să goneşti nebuneşte, de altfel mai cădeam, calul mai dădea într-o gropiţă sau ceva. Am căzut de 100 de ori, dar nu mi-am făcut nimica…
Ce obiceiuri/tradiţii/ meşteşuguri autentice credeţi că ar putea atrage turişti străini?

Din păcate se încearcă să îi atragem cu minciuni, adică chestia cu Dracula. Să viziteze castelul de la Bran, dar castelul ăsta nu a fost niciodată a lui Vlad Ţepeş. Cel mult a atacat împrejurimile şi a tras în ţeapă câteva sute de saşi. Să nu cumva să facem o atracţie pe bază de minciuni. Putem să le arătăm bisericuţele din Maramureş. Şi mai sunt mănăstirile din Bucovina. Avem mai întâi cele patru sau cinci care au mai rămas zugrăvite prin afară, care sunt unicat mondial. Nu găseşti în toată lumea. Au fost vreo 45 pe vremuri, dar au rămas numai cinci acuma…Şi pe urmă şi mănăstirile din Oltenia sunt foarte frumoase… Târzii, adică veacul al XVII-lea, cum e Horezu, dar măreţ şi cu picturi interesante, care îţi relevă cum era îmbrăcămintea, cum era fizionomia acestor voievozi târzii din veacul al XVII-lea. Avem lucruri de arătat.

La meşteşuguri, lucrul cu adevărat unic pe care îl avem sunt cusăturile. Cămăşile, iile ţărăncilor românce sunt de o frumuseţe rară. După părerea mea alea ungureşti sau poloneze sunt vulgare, sunt cu flori groase. Delicateţea acestor cusături ale ţărăncii române e unică în Europa. Şi un lucru foarte interesant pe care l-a remarcat un arheolog: motivul de pe cusătura iilor ţărăncilor românce îl descoperi pe Columna Traiană. Aşa erau cele ale dacilor, ale femeilor dace! Au o croire foarte specială, care s-a transmis de 2.000 de ani. Ornamentaţia de pe cămăşi – până şi ale bărbaţilor de altfel – este de o delicateţe care nu există în toata Europa. La culori ai roşu şi ai negru, foarte rar altceva.

Avem ce să arătăm, dacă ştim să îndreptăm pe oameni către aşa ceva, nu către prostii că la Bran a fost Dracula.

 DSC06548

Cum vă aduceţi aminte de ţăranul român autentic şi ce viaţă are acesta astăzi?

Domne, ţăranul român nu se supăra dacă îl înjurai, dar se supăra dacă îl drăcuiai… Asta am văzut-o cu ochii mei. Un unchi de-al meu odată s-a enervat împotriva unui rândaş şi i-a spus „Du-te dracului! ”, iar el i–a răspuns „Conaşule, nu mă drăcuiţi! ”

Fiindcă într-adevăr îşi închipuia că dacă îl trimiţi la dracu, ajunge la dracu… Pe când, dacă îl trimiteai în mă-sa, se supăra, dar nu pe jumătate, poate chiar zâmbea. Foarte interesantă chestia asta. Chiar credea că ajunge la dracu, dacă îl trimite boierul… Lucru care m-a frapat cel mai mult când m-am întors după 45 de ani a fost să văd că a dispărut complet la ţară portul hainelor albe. Era una din schimbările cele mai frapante. Plus că pe vremea când m-am ocupat de o moşie sau am fost pe la mătuşile mele să văd cum era viaţa la ţară, ţăranul român nu bea decât duminica, în general… Acuma bea în fiecare seară. De aceea se şi vede! Domne, figurile oamenilor pe stradă … mulţi oameni sunt cenuşii la faţă, sunt cenuşii de băutură. Au o mutră de beţivan statornic ca să zic aşa.

Şi mai e ceva. În veacurile trecute, adică înainte de al doilea război mondial ca să zic aşa, eram naţiunea din Europa care imigra cel mai puţin. Zicala „Fie lumea cât de rea, tot mai bine în ţara mea! ” era ceva real. Nu pleca românul! Nu pleca din ţara lui! Şi au trebuit 50 de ani de comunism pentru ca românul să fie aşa de scârbit de ţara lui că tinerii de acum nu ştiu cum să facă ca să plece. Şi să plece definitiv. Nu cum am plecat eu sau tata, sau străbunicul ca să facă studii. Generaţii întregi de–ai noştri, de când s–a putut circula, de la 1830 încolo, toţi strămoşii mei şi dinspre tată şi dinspre mamă au mers în străinătate să facă studii. Şi s–au întors! Nici prin gând nu le trecea ca să rămână acolo. Acuma tineretul dacă capătă o bursă… mi se pare că am văzut o cifră domne… Dintre cei care au căpătat Bursa Fulbright să plece în America, din 100 nu se întoarce decât unul…Păi atuncea cum o să reclădim o ţară? Cu ce? Cu ce, Coniţă?
O să îmi spuneţi dar de ce stai în ţară… Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu – „Ce cauţi, Neagule, aicea?” Dar uite că de 23 de ani mă încăpăţânez să stau că totuşi am impresia că vocea mea se aude de câţiva. Adică de un tineret încă neotrăvit de interese politice.

DSC06541

 

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *