Ce se ascunde în spatele unei ieșiri cu un copil de un an jumate

By 0 No tags Permalink 0

De multe ori mă gândesc că suntem comozi. În 80% din cazuri ieșim cu bebe în Complexul Studențesc, care e la 3 minute de mers pe jos de blocul nostru, mai variem cu Parcul Circului sau Floreasca și excepțional ajungem prin Herăstrău. Mă uit cu jind la poze cu copii alergând nestinghințeriți pe la Comana sau alte locuri din apropiere de București și mă gândesc că i-ar placea și lui Rareș să se desfășoare într-un astfel de loc.

Mbooon. Duminica asta mi-am zis că îmi pun comoditatea în cui. Ferma Animalelor e la 30 de minute de mers cu mașina, putem să facem un efort. Tatăl copilului îmi trântește un ”Cum vrei tu” când îi expun ideea, răspuns în care simt conotațiile „Ești responsabilă pentru orice s-ar întâmpla nasol în treaba asta…”, însă eu sunt hotărâtă.

Mă uit la ceas (potrivit după noua oră) și îmi fac un calcul că la 11 am putea ajunge acolo, iar la 1 ne întoarcem cât să mânănce și să se culce. Note to self – dacă vrei să îl amuzi pe Dumnezeu, fă-ți planuri de program fix cu un copil de un an juma’!

Încep cu geanta juniorului în care torn: scutece, aleze, șervețele umede antibacteriene, șervețele umede ”senzitive” și o cremă. Mă uit la dulapul cu haine și îmi zic mai bine să îmi pară rău că le-am cărat degeaba decât că nu le am, așa că torn în continuare o serie de ciorapi, body, pulover și pantaloni. Mai adaug paharul lui special cu pai din care bea apă, câteva gustări și 2 suzete. Mai îndes și câteva pungi de unică folosință și cu greu trag fermoarul amărâtei care stă să crape.

Iau odorul și îl pun pe masa de înfășat, mă asigur că popoul e curat și uscat și încerc să îl cremuiesc. Încerc, pentru că el deja s-a plictist și începe să care niște picioare către mine pe care le barez cu o mână, în timp ce cu cealalta mă străduiesc să deschid Bepanthen-ul. Cum nu sunt jongler la circ în timpul liber, mă încurc în gesturi și mă resetează brusc un călcâi în tâmplă. Pauză de câteva secunde să îmi revin, timp în care copilul se ține cu mâna de burtă de atâta râs. În fine, reușesc sa am copilul schimbat și pe jumătate îmbrăcat. Îl predau soțului să mă îmbrac și eu. Mă gândesc ce bun ar fi un duș, dar mă mulțumesc cu spălatul dinților și sters la sub-braț cu câteva șervețele umede. Trag la nimereala niște blugi și un pulover și mă îndrept către partea a doua a îmbracatului copilului. Pantaloni, pulover, încălțări … copilul își pierde deja răbdarea și începe să alerge haotic prin casă, eu după el cu caciula, zicându-mi că mai e doar haina și am ieșit pe ușă. Ei bine, și când strecor mânuța în mâneca gecii, încep să strâmb din nas. Îmi vine un danf și vreau să îl refuz a crede pe danful ală, însă e din ce în ce mai pregnant pe măsură ce mă apropii de popoul care acum câteva minute era curat, uscat și cremuit…

Știți cum miroase un program dat peste cap? A caca de copil!!! Dau jos TOATE hainele și reiau operațiunea de la începutul paragrafului anterior. La un moment dat, nici nu mai contează care, ieșim într-un final glorios pe ușa apartamentului, pe care era cât pe ce se să o las neîncuiată de fericire că ieșim naiba odată, din casă!!!

Trec peste operațiunea strâns căruț, băgat copil în scaun de mașină și iată-ne în sfârșit ieșiti din garaj, încă voioși și cu chef de drumeție. Răbdarea lui Rareș în scaunul de mașină rezistă circa două intersecții, moment la care încep diversiunuile, de genul – ia uite ce cheie, ia uite ce telefon, ia uite ce tramvai trece pe stradă. Cu diversiunile astea reușim să ajungem la Cora Pantelimon și îmi zic ”Hai, Doamne ajută, suntem la o aruncătură de băț” în timp ce supervizez odrasla care bursc, pare cam palidă la față. ”Nu are să mi se întâmple și asta! Efectiv, nu pot avea acest ghinion…” și nu îmi termin bine gândul că dragul de Rareș pune pe el și pe scaun tot micul dejun servit la ora 7!

Tragem pe dreapta, aud un bombănit pe fundal ”Cum vrei tu, cum vrei tu”, dar îl ignor. Eu iau copilul să îl schimb, ta-su scoate husa scaunului și încearcă să curețe deranjul din mașină, în timp ce ne adresăm cuvinte pline de dragoste și întelegere (NOT!!!). La momentul ăsta, 80% din conținutul genții ce părea exagerată, este deja consumat.

Ca să mai eliberăm din tensiune, trec eu la volan (proastăăă decizie) și soțul ia copilul în brațe căci scaunul, pe lângă miros pregant de vomă e încă ud. Ne pornim din nou, cu gândul că de acum încolo nici nu mai contează ce se întâmplă. Trăiesc o usoară nostalgie a drumului vechi către Constanța, dar doar până ce ajungem la sensul giratoriu și cotesc la stânga. Mă trezesc prin niștre tranșee de gropi, pe care cu greu le evit pe zgomot de fundal ”S-au dus și amortizoarele astea… ”. Mă amuză niște bannere electorale cu moaca unui nene care ne asigură că străzile se asfaltează datorită lui. Ratez momentul la care trebuie să fac dreapta și ajung pe niște drumuri nu doar neasfaltate, ci și cu denivelări de juma de metru. Deschid nedumerită un geam și un domn cu o moacă plină de milă ne zice că trebuie să întoarcem, că am greșit direcția.

La 12 juma fix, parcăm cu surle și trâmbițe la Ferma Animalelor, care nu e la capătul pământului, cum ar părea din povestirea mea, ci doar în comuna Pantelimon. În timp ce desface căruțul, soțul imi zice râzând isteric ”Noroc cu putoarea asta de balegă că nu se simte mirosul de vomă de pe noi!”

Altfel, drăguț la fermă, Rareș s-a conversat cu cocoși, gâște, struți și ponei, a alergat și ne-a alergat pe tot domeniul, a savurat niște Toortizi căci prânzul acasa nu mai era o opțiune și a tras un somn bun pe drumul de întoarcere. Iar eu sunt convinsă că Herăstrăul ascunde comori pe care sigur le vom descoperi vara asta!

20160327_125931 20160327_133414

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *